Perioada anterioara secolului XI este una caracterizata prin inceperea procesului de sedentarizare, dar si de existenta, inca, in societatea ungara a nomadismului, desi ponderea pe care o are acesta este tot mai mica. Daca in prima parte a secolului al X-lea majoritatea surselor istorice ne descriu pe unguri ca pe un popor nomad, in cea de-a doua jumatate a acestui secol situatia se schimba.
Armata, compusa in intregime din cavalerie, era evident institutia fundamentala. Arheologia si tratatele militare bizantine dau anumite indicatii despre armament (spada, lance, rac, sageti de metal, casca, scut) si despre harnasamentul calului (scara, cuirase de pasla). Calaretii erau insotiti de cai si de carute, iar corturile erau ridicate in fiecare seara la adapostul carutelor. Pentru a usura raidurile, trupele se divizau adeseori, dar ramaneau in contact comunicand prin focuri si fum. Pentru lupta, ostile se organizau pe clanuri si triburi. Precum cazacii mai tarziu, se imbarbatau si in acelasi timp inspaimantau dusmanul cu strigate puternice. Oastea era foarte mobila, dar depindea de existenta drumurilor.
Impotriva ungurilor, cavaleria regilor germani si italieni era intr-o situatie de neta inferioritate. Mai multe prime ciocniri s-au transformat pentru occidentali in adevarate masacre (in 899 la Brenta, in 907 in Bavaria, in 908 in Slovenia). In munti insa, maghiarii erau in imposibilitate de a se desfasura si unele dintre primele succese obtinute impotriva lor au avut loc in trecatorile Alpilor (in 924) sau ale Apeninilor (in 932). Situatia era asemanatoare in privinta traversarii cursurilor de apa: se cunoaste rolul jucat de raul Lech in batalia decisiva din 955. Ungurii erau de asemenea vulnerabili la intoarcerea din raidurile lor, transportarea prazii incetinindu-le marsul. Dar principala sansa a crestinilor consta in criza de descurajare care ii cuprindea pe maghiari atunci cand unul din conducatorii lor era ucis. Departe de a avea tenacitatea invincibila a vikingilor, erau adesea supusi panicii si debandadei.
Din toate aceste trasaturi rezulta ca armata maghiara, desi era potrivita mai ales desfasurarii incursiunilor de prada, nu era deloc apta sa ocupe un spatiu deja populat de catre sedentari. Nu au avut nici un fel de organizare politica si nici o idee-forta care sa fie propusa vecinilor.
Este neindoielnic ca raidurile lor au avut un aspect mai degraba negativ. Prada adusa in Ungaria – elemente din aceasta sunt rare in descoperirile arheologice si infinit mai putin spectaculoase decat in cazul vikingilor – nu a fost suficienta pentru a crea o tara bogata si nici macar pentru a reanima vechile drumuri comerciale care se intersectau pe meleagurile respective. Din punct de vedere intelectual, nu au contribuit cu nimic la istoria Europei. (aceasta idee este valabila doar in cazul primei perioade a existentei statului maghiar, de notorietate fiind contributiile aduse de maghiari in cultura europeana in evul mediu; merita amintita celebra Biblioteca Corviniana, intemeiata de Matya Corvin, a doua ca importanta dupa cea de la Vatican). Singura consecinta pozitiva care poate fi invocata este cu totul indirecta: pericolul maghiar a contribuit la apropierea unor popoare slave de Occidentul latin, in special croatii si cehii. In schimb, acelasi pericol a distrus centrul cel mai promitator al crestinismului slav, Moravia Mare.
sursa:
Ioan Marian Tiplic, Organizarea defensiva a Transilvaniei in evul mediu. Secolele X-XIV
Lucien Musset, Invaziile, vol. II
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu