Mărturisesc că subiectul acestei teme mă antrenează mai mult la o discuţie şi mai puţin la aşternerea unor rânduri. Pentru că, poate imi este greu să sintetizez din atâtea informaţii adunate de-a lungul timpului însă opiniile proprii sunt şi ele destul de multe. Contradictorii câteodată opiniilor cercetătorilor mai îndreptăţiţi decât mine în a formula ipoteze pe marginea “continuităţii poporului român”.
În cele câteva rânduri de mai jos voi avea în vedere două lucrări ale unor cercetători mai mult decât consacraţi: Alexandru Madgearu, cu a sa lucrare “Românii în cronica Notarului Anonim”, însă voi pune accentul pe cartea lui Gheorghe I. Brătianu, “O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”. Cea din urmă, citită, sau mai bine spus “devorată” relativ curând (atras fiind poate mai ales de talentul scriitoricesc al autorului, a cărui gânduri curg armonios) mi-a trezit un interes imens în studierea acestei teme.
Domnul Brătianu încearcă să aducă prin lucrarea sa, fostului său profesor francez, d-l Lot, o serie de explicaţii cu privire la problema continuităţii poporului român pe aceste meleaguri, problemă ridicată de profesorul francez într-o lucrare a sa.
Deşi sunt de acord cu foarte multe afirmaţii aflate în lucrarea lui G. I. Brătianu trebuie să menţionez că sunt şi aspecte care merită discutate. Spre exemplu acesta afirmă că “albanezii împrumută destul de multe cuvinte din limba română” şi nu invers. Destul de greu de crezut. Este ştiut faptul că destinul celor două popoare a fost unul legat, în special de arealul geografic în care aceştia s-au format ca popoare. Lingvistic, s-a demonstrat faptul că există o serie de similitudini. Dar se exagerează după părerea mea cu privire la cantitatea acestora. Teoria “migraţiei” poporului român mi se pare una deplasată.
Sunt de acord, într-adevăr cu faptul că au existat centre de iradiere a “romanităţii” în spaţiul cunoscut astăzi sub numele de România şi că poporul român nu s-a format uniform în tot acest areal. Era şi greu să se întâmple acest lucru din moment ce migraţiile popoarelor de neam germanic şi slav, în special, au perturbat “bunul mers” al evoluţiei societăţii. Erau nişte vremuri caracterizate prin instabilitate, mai ales politică, în care cu greu se puteau dezvolta civilizaţii înfloritoare. Însă, cei 165 de ani de colonizare romană de la nordul Dunării imi par suficienţi (dacă mă gândesc la acea perioadă) pentru transformarea unui popor (nu foarte numeros). Şi nu numai din această cauză fac această afirmaţie, în sprijinul meu venind părerile unor cercetători, care demonstrează că relaţiilor dacilor cu romanii îşi au începuturile în timpuri precedente cuceririi romane.
Şi după retragerea aureliană populaţia romană nu a părăsit în întregime Dacia. A susţine această afirmaţie echivalează cu faptul că am accepta uciderea sau luarea în robie a tuturor barbaţilor daci. Este cunoscut faptul că în anul 212, Caracalla a consfinţit romanizarea în mod oficial, declarându-i pe toţi cei cuprinşi în spaţiul Imperiului Roman, fie în Italia, fie în alte provincii, cetăţeni romani. Probabil că întreaga populaţie care trăia în apropierea taberelor militare, familiile soldaţilor, veteranii, negustorii au urmat armata pe malul drept al Dunării. Populaţia nu avea niciun interes să treacă Dunărea, în regiuni la fel de pustiite de goţi şi sarmaţi, unde în plus s-ar fi reîntâlnit cu administraţia romană, care colecta acum, mai mult ca niciodată, impozitele de la o populaţie tot mai sărăcită. Populaţia rurală şi meşteşugarii constituiau şi pentru eventualii noi stăpânitori din Dacia o sursă de venit, de fapt ei nu cred că muncesc în plus faţă de situaţia politică anterioară.
Chiar şi istoricii maghiari sunt de acord cu faptul că „în Banat s-ar putea admite supravieţuiri ale unor porţiuni romanizate, cel mult până la începutul secolului al V-lea”. Provincialii rămân aici nu din credinţă faţă de Imperiu, ci din cauza proprietăţilor lor. Oricum situaţia se schimbă radical în cazul oraşelor care decad, fără a mai avea posibilitatea să îşi revină vreodată. Aici pare a se desfăşura o discuţie aprigă între cercetători. Nivelul de civilizaţie, cultural, a fostei provincii Dacia este la pământ după retragerea romană însă cel mai probabil în mediul rural schimbările nu sunt atât de radicale.
Brătianu mai face o afirmaţie care este destul de interesantă: „În timpul domniei lui Constantin oraşul Tropaeum Traiani a fost reclădit din ruine, fortăreţele de pe Dunăre restaurate şi puse în stare de funcţionare, s-au restabilit capetele de pod de pe malul stâng al Dunării. Influenţa romană, susţinută de victoriile lui Constantin, i-au adus pe goţii şi pe sarmaţii care ocupau pe atunci Banatul şi Valahia actuală într-o stare de supunere atât de mare, încât întemeietorul Constantinopolului se putea mândri cu faptul că a cucerit Dacia pentru a doua oară”.
Dacă faptele istorice relatate sunt adevărate rezultă faptul că populaţia din Dacia este din nou intrată sub stăpânirea romană. Probabil doar la nivel de „influenţe”, pentru că nu se poate vorbi propriu-zis de o stăpânire politică (nici un izvor antic nu ne vorbeşte despre acest lucru).
Aceasta legat de prezenţa “continuă” a romanilor la nord de Dunăre… Este clar, cred eu, pentru istoriografiile europene, chiar şi pentru cele contestatare, caracterul latin al poporului român. Disputa se dă asupra locului unde acesta s-a format, plecându-se de la diferite premise, mai mult sau mai puţin verificabile.
Doar epoca modernă aduce în discuţie aceste problematici spinoase care se adâncesc tot mai mult de-a lungul timpului. O „bătălie” acerbă se poartă îndeosebi cu cercetătorii maghiari, care sunt îndreptăţiţi, nu de puţine ori, a face corecturi la tezele formulate de istoricii români. Din păcate, cred eu, ambele tabere pornesc de la nişte opinii prestabilite, fără a-şi concentra atenţia asupra faptelor istorice propriu-zise. Se încearcă, şi de o parte şi de altă, interpretarea dovezilor arheologice ori a scrierilor antice, într-o manieră proprie care să aducă cât mai mult „adevărul” de partea lor. Este, mai ales, vina politicului, care se amestecă deseori în aceste dispute istoriografice, fără a ţine seama de realităţile istorice, încercând să traseze linii „de urmărit”.
După retragerea aureliană, pomenirea urmaşilor daco-romani este sporadică, ocupând un loc nu foarte important în istoria Europei. Pentru ca ne place să credem sau nu, zona de la nordul Dunării nu a jucat un rol important pe scena europeană decât prin încercările, târzii, de a opri tăvălugul tătar ori turcesc.
Istoria teritoriului carpato-danubiano-pontic este una zbuciumată şi acoperită de ceaţă între secolele (cu indulgentă) V – X. Într-adevăr în această perioadă pe teritoriul României trec sau se stabilesc pentru perioade scurte o serie de popoare migratoare, începând cu vizigoţii lui Athanaric şi sfârşind cu pătrunderea maghiarilor în Transilvania.
In secolele IV-XIII, poporul român a trebuit să facă faţă valurilor de popoare migratoare - goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spaţiu, din punct de vedere militar şi politic, întârziind dezvoltarea economică şi socială a băştinaşilor şi formarea entităţilor statale locale. Dar aceasta este cauza invocată de istoriografia românească. Pentru că, după cum spune şi domnul Alexandru Madgearu, spre exemplu, „locuitorii formaţiunilor statale conduse de Menumorout şi de Glad au o « naţionalitate » cel puţin discutabilă.” Aceasta opţiune este justificată de faptul că nicăieri în textul lui Anonymus nu apare vreo menţiune că românii ar fi format aceste entităţi politice. Totuşi, în conştiinţa publică de la noi s-a fixat de multă vreme ideea fantezistă că Menumorut şi Glad ar fi fost români, încât o discuţie lămuritoare era binevenită şi chiar necesară. Tocmai acest lucru se doreşte prin demersul cercetătorului bucureştean.
Discuţiile care se poartă au ca nucleu teritoriul Transilvaniei. Partea Olteniei, considerată „leagănul poporului român” nu intră în discuţie. Deşi, paradoxal, după cunoştinţele mele, a fost cel mai puţin cercetată din punct de vedere arheologic. Ardealul istoric, deşi cercetat, este caracterizat prin „incertitudini”. Credem că… suntem de părere că…ar fi bine să… sigur aşa s-a întâmplat! Oricum adevărul este undeva la mijloc.
